HighlightSpecial

American Dream

De 11 august 2017august 16th, 2017No Comments
; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ;

Ploiești. România. America nu mai e cea fost, e cumva ca Vama Veche. Aveam două Americi mari şi late. Una, să zicem, era ca în Twin Peaks, America între bine şi rău, cu misterele ei bolnăvicioase şi viaţa decadentă, cu absurdul şi abstractul tratate ca teme cinematografice.

Aveam şi America din Dallas sau din Beverly Hills sau din orice film hollywoodian în care oamenii trăiau în prosperitatea suburbiilor, la adăpost de rău, cu peluzele lor verzi ca pe marile stadioane ale lumii. Cu puştii care plimbau biciclete la marginea peluzelor proaspăt tunse, cu adolecenti care reparau V8-uri vechi ca să scape de dramele din liceu, unde nu puteau fi decât băieţii cool. America anilor ‘80-‘90 a vândut acest vis. L-a pus pe marele, dar şi pe micul, ecran şi ni l-a vândut.

Asta vinde şi un ploieştean în România. Visuri americane în formă de maşini.

Afară sunt 40 de grade Celsius cu plus. Ne întâlnim cu ploieşteanul nostru la o răscruce de drumuri. Un semn ne arată că la dreapta se află Casa Memoriala Nichita Stănescu. Noi avem treabă la stânga, unde, ca de obicei în viaţă, e mai puţină poezie. O străduţă mică, îşi croieşte drumul printre case. Îl lăsăm tot mai spate pe Nichita, dar nu cu mult. Un Duster alb, maşina de serviciu, ne ţine trena până într-o curte cu garaje şi alte dependinţe.

Din ea coboară un bărbat între două vârste, nici prea înalt, nici scund, cu trăsături care nu ies în evidenţă. Poartă o pereche de jeanşi, pantofi clasici, o cămaşă casual în carouri descheiata la ultimul nasture de sus. Gabriel Ghionoiu este în viaţa reală petrochimist. La sfârşitul programului devine un restaurator de maşini.  Acum suntem la mijlocul amiezii şi e o linişte cruntă. Parcă auzi dogoreala de afară. Câteva prelate ascund de soarele nemilos maşinile americane de demult. În garajul de restaurări alte exemplare îşi aşteaptă rândul, sunt încă în faza de restaurare.

Curg apele de pe noi la propriu. Dăm vina pe căldura când constatăm că azi nu se lucrează. Greşim. De fapt, băieţii care iau la pila fiecare exemplar adus de peste Ocean, vin la sfârşitul zilei, fiecare de pe la job-urile lui. Se întâlnesc, răsfoiesc manualul de service al maşinii pe care o îngrijesc şi se pun la treabă.

Restaurarea unui vis

Totul începe însă în altă lume. Cea online. Gabriel licitează pentru vechiturile anilor ‘50-‘60. În funcţie de ceea ce se caută pe piaţa de maşini clasice dă mai mult sau mai puţin. Spre exemplu, ne povesteşte ploieşteanul, a luat cu 17 000 dolari un Mustang Fastback din ‘66, modelul restaurant, în funcție de dotări face cel puțin 45 000 $, dar poate ajunge și la 70 de mii.

Era la o nuntă. După câteva pahare, el şi partenerii săi au licitat în glumă 17 000 pentru Fastback. Mai târziu le-a venit confirmarea că l-au şi câştigat. Nu le venea a crede. Maşina n-arată bine, dar beleaua cea mare era că venea de pe West Coast, nu de pe East Coast.  Transportul era mai scump, piesele pentru restaurare trebuia să vină din toată America, însă aici au noroc pentru că pe teritoriul american nu se plăteşte transport la piesele auto. Le pot comanda să vină odată cu maşina.

De obicei, când cumpără o astfel de maşina se apucă de căutat manualul de reparaţie. Totul e mură-n gura pentru cine se pricepe. Însă şi aşa, trebuie să fii tare meticulos. Fiecare şurub e luat de resturator la mână. Când vine maşina, se demontează piesă cu piesă, şurub cu şurub.

N-ai cum să le ţii minte. Le iei, le pui eticheta şi le bagi pe căprarii în pungi. Aşa le trimitem la galvanizat. Urmează componentele. Ce nu pot reface tinichigii, se face pe comandă. Ce nu e bun la motor, comandăm din State”, explica Gabriel.

Când puzzle-ul începe să ia formă, vin vopsitorii. „Eu îi plătesc la proiect pe băieţi, însă unii se mai plictisesc”, povesteşte ploieşteanul. „Unul mi-a zis odată, lucra la o broscuţă veche (VW Beetle – n.r.), că maşina e prea rotundă şi el s-a plictisit de ea” (râde).

Restaurarea unei maşini durează. Minim şase luni, dar poate dura şi un an, în funcţie de model. Bijuteria din garaj este un Ford Thunderbird din ‘64.  O balenă de maşină în culoarea apelor care dorm.

Pur şi simplu pare venită din filme. E aproape gata după un an de muncă. S-a lucrat ceva la ea, dar arată ca nouă. E pur şi simplu frumoasă, ca un vis pe patru roţi. Inserţiile cromate de la exterior îi dau o notă aparte. Designul vine dintr-o epocă în care maşinile erau modelate pentru frumuseţe, nu pentru siguranţă. Când intri în ea, maşina nu mai e frumoasă, e dincolo de frumuseţe.

O manetă făcută special pentru americanii graşi, te ajută să muţi cu totul volanul pentru a sări pe banchetă. Ai un volan imens în faţa ta, un parbriz cât două benzi de circulaţie şi o capota care tinde către infinitul asfaltului. Ceasurile de bord arata ca Patek Phillipe-uri puse pe automobile, însă pielea de pe banchete, atenţia pentru detalii, lipsa stick-ului şi absolut toate detaliile te trimit într-un film american. Mai lipseau Las Vegas-ul, Marele Canion şi eram acolo. Noroc cu Ploieştiul care te ţine cu picioarele pe pământ.

Încercaţi să ridicaţi puţin capota”, ne îndeamnă Gabriel. Încercăm, dar nu prea putem de grea ce e.

Părăsim Thunderbird-ul aruncând o ultimă privire în portbagaj. Atunci am înţeles cum în toate filmele puteau ăştia să-şi care victimile în portbagaj. E cât o garsonieră confort III pe la noi.

Mustang V8 1966 

Lăsăm maşinile aflate în restaurare la umbra garajului, un Mustang Fastback ‘66, un Corvette din ’78 care mai mare mult de muncă şi Thunderbird-ul cu care nu mai e mult. Păşim afară unde sub câteva prelate stau alte nebunii.

Anul 1976 este bine reprezentat, de un Lincoln, un Camaro, care e Bumblebee-ul din Transformers, comandat probabil de un client care a văzut recent filmul. Mai e şi Mustang-ul V8 pentru care am venit. E un model 1966 cu motor de 5 000, cutie manuală, servodirecţie şi cam tot ce trebuie pentru un muscle-car de 350 cai putere.

Ni se explica că au fost construite ca maşini pentru clasa muncitoare, probabil blue collars, din America anilor ‘60. Nu contrazicem. Aceste maşini ajunse icon erau, de fapt, pentru muncitori, ne explică Gabriel.

Mustangul e gata, în câteva ore va fi ridicat pe platformă şi trimisă clientului. După restaurare a ajuns la circa 25 000 dolari. Nu e un preţ rău pentru o maşină construită pentru muncitorime. Astăzi e maşina istorică, dar nu doar atât, e un vis american, de ală vechi și bun.

Americanii îşi promovează maşinile în filme, aşa ele devin celebre, oamenii şi le doresc peste ani”, mai spune Gabriel.

Are dreptate. Exact asta au făcut. Însă noi nu mai putem face nimic. O capotă albastră se ridică cât să reflecte lumina orbitoare a soarelui. La volan, Gabriel dă primele spritzuri în accelerator, aşa pornesc motoarele pe carburator, şi totul pleacă. Peste Ploieşti curge soarele, peste frunţile noastre îmbrobodite cu sudoare se lăsă liniştea acelui V8 care ne cântă glorios din toţi rărunchii, la turaţie. Te urci toropit în maşină, dai la manivelă să deschizi cele două geamuri, ca să se mai facă un pic de curent, şi pleci. Direcţia este moale şi n-are aproape deloc precizie. Dar nu-ţi mai pasă. Iei curbele de 90 de grade cu I-a şi cumva găseşti o plăcere în asta. Abia încapi pe banda de mers, învârți de volan aşa cum a învârtit şi muncitorul american pe vremuri, maşina se mişca greoi, nu ştie să vireze, pedala de frână e foarte moale dar totuşi ţine, doar că trebuie să te infingi în ea.

E exact cum trebuie să fie. Când accelerezi simţi că-ţi pleacă tancul de tablă de sub tine, greoi dar totuşi ferm. Nu e cazul să stricăm cauciucurile Matador cu nişte burnout-uri în vecinătatea Casei Memoriale Nichita Stănescu. Să lăsăm poetul să se odihnească. Nu ne grăbim, rulăm încet, ca la promenadă, de parcă am mai trage puţin de vis. Ceea ce te îmbăta este mirosul de benzină. Acel miros de benzină proaspăt arsă care defineşte perfect visul american. Să nu uităm că în filmele americane neapărat se trece şi pe la Gas Station. Noi n-am trecut şi ne-am oprit într-o uşoară panta; benzina, câtă mai era, s-a scurs în rezervor şi bestia n-a mai vrut să tragă. Aşa că am împins-o, arătându-i respectul cuvenit.

Gabriel Ghionoiu se uită la ceas, noi ne uităm la maşini. Ploieşteanul se grăbeşte, noi nu. Maşinile stau cuminţi, unele îşi aşteaptă clienţii, celelalte restauratorii. Mustang-ul nostru îşi ascunde formele sub prelată, lăsând în urma lui ultima dovadă  a existenţei de jumătate de veac, parfumul de bezina.

Gabriel Ghionoiu a început treaba din pasiune, aşa o şi continuă. S-a îndrăgostit de aceste maşini din filme, n-avea de unde altundeva, deşi i-au plăcut de mic automobilele tatălui. E vară şi nu-i merge aerul condiţionat pe Camaro din ‘76 că altfel era maşina lui de zi cu zi. Duminica şi-a făcut un obicei să iasă la plimbare cu câte o americancă sau alta, mai face un burnout, mai dă o fugă până la munte, chestii omeneşti. Dincolo de plăcerea lui personală, Gabriel re lumii o mică parte din frumuseţea de altă dată, ceea ce nu e lucru puţin.

Fotografii de Bogdan Pispiris

Share

Leave a Reply

four + eighteen =