Săptămâna aceasta a avut loc și, din păcate, s-a și terminat „Les films de Cannes a Bucharest”, în regia lui Cristian Mungiu, un festival care aduce la noi filmele rulate în fiecare an la celebrul festival de film de la Cannes. Am știut mereu, de la buna mea prietenă Florentina Ciuverca, unul dintre motoarele acestui festival bucureștean, că este o ocazie aproape unică în care te poți întâlni cu proiecțiile rulate în capitala franceză a cinema-ului.
Sălile Elvira Popescu, Studio și Cinema Pro au fost pline ochi, deși filmele de festival pot da dureri de cap, amețeli și uneori greață. Spre deosebire de filmele de public, făcute într-un limbaj cinematografic inventat la Hollywood, care nu dau nimic.
Fericirea e că unele dintre aceste filme, puține, mai conving pe câte un distribuitor de la noi să le bage la rulat și în programul normal al cinematografelor. „La vie d’Adèle”, câștigătorul Palme d’Or 2013, are, cum altfel, norocul ăsta. Cum am văzut doar „L’Inconnu du lac”, de Alain Guiraudie (Premiul pentru regie Un Certain Regard 2013) la festival, un film despre homosexuali care fac sex explicit, m-am gândit să vă recomand un film cu lesbiene care fac sex explicit. Și dacă tot veți merge la cinema, că doar la cinema vă recomandăm să-l vedeți, și sunteți proști din fire sau după educație, v-am ruga, avant la lettre, să nu faceți ca animalele la vederea unor organe sexuale, așa cum la „L’Inconnu du lac” o domnișoară din spatele meu aproape că țipa la vederea unui penis aflat în gura unui bărbat, altul decât deținătorul său. Sau cum cavalerul care o însoțea, se amuza cu voce tare la vederea unor părți de corp care lui i se păreau mai mari decât „cazul său”.
Nu vă ascund că e un film cu lesbiene care fac sex explicit în fața camerei. Unii zic că e o continuare erotică a poveștii din „Dupa Dealuri”-le lui Mungiu, alții că e cel mai bun film pe care l-au văzut ei anul ăsta, alții că e momeala care a tras la juriul Cannes.
Dragoș Marin, de la Filmreporter.ro, ne pune în fața evidenței: „Suntem în secolul XXI, oameni buni”. Si continuă: „Povestea Adèlei (Adèle Exarchopoulos), o tânără de 17 ani aflată la vârsta experimentelor, şi a Emmei (Seydoux), o studentă la „arte frumoase” cu personalitate magnetică, are un singur amănunt (relativ) insolit – faptul că sunt amândouă fete. În rest, povestea lor e a oricui şi a multor filme – cu care te identifici în aceeaşi măsură în care simţi că îţi surâde doar ţie rubrica de horoscop.”
Altii, ca sa nu zic altele, s-au indragostit iremediabil de Abdellatif Kechiche, tunisiano-francezul venit la Bucuresti pentru Les Films de Cannes a Bucharest.
Ileana Bîrsan, critic de film, e in contradirectiei feministe care a ridicat osanale lui Kechiche si filmului său: „Filmul este un o banală poveste pasională între două june, Adèle, o cititoare pasionată și în căutare de lămuriri rapide despre propria sexualitate, și Emma (Léa Seydoux), studentă la arte și lesbiană cu experiență.” (lapunkt.ro)
Dar continuă…
„Excesul de prim planuri cu piele, țâțe, carne, sex, buze, șuvițe de păr, mâncare, lacrimi, muci, palme, nu frizează doar pornografia ieftină, ci impostura. Kechiche nu are habar ce să facă cu aceste două corpuri pe care le-a avut la dispoziție mai bine de cinci luni de filmare și atunci face ce știe creierul mai bine și mai rapid. ”
Recunosc, n-am apucat să văd filmul, dar vi-l recomand cu drag. Din ceea ce citesc despre el constat că poate fi un film pentru toată lumea. Dacă vrei un soft-porn cu ceva hardcore, îl ai. Dacă vrei să te emoționezi ca feminista la o poveste gay, că altfel ai avea mustrări de conștiință pentru că nu ești destul de tolerant/tolerantă, îl ai. Dacă vrei film de artă, într-un fel e. Dacă vrei film care să te manipuleze, e treaba ta.
