Ovidiu Jelea e vagabond. El stie ca e vagabond, desi se recomanda sportiv, karatist, sensei, preparator fizic, alpinist, artist si om. Cei sapte magnifici se aduna in el iar el nu face decat sa fie vagabond dintr-o postura in alta. El spune primul ca e vagabond si o stie sigur, a auzit-o de la tatal sau.
De obicei, poarta o palarie cu boruri late, aproape in stil cowboy, insa acum apare intr-un trening impecabil marca Nike. Din pamant si pana in crestetul capului se aduna un corp perfect de atlet in cei 177 de centimetri pe care-i masoara. Are 77 kg, dar nu se vede deloc, desi conditia de sportiv i-ar fi recomandat o greutate ideala de 75 kg. Are un mers calm, dar vorbeste extrem de repede si e mai mult decat rarait. Are profilul atletului perfect, chiar si nasul sau acvilin il recomanda in acest sens. Nu-i dai 35 de ani, daca nu-l privesti in ochii mereu umezi. Bea un cappuccino si nu-l deranjeaza fumul de tigara. Peste fata lata a crescut o barba de cateva zile un pic mai mica decat parul tuns periuta de pe cap.
Pare sportiv, e sportiv, se recomanda sportiv. Ovidiu se pregateste sa revina la nivel de performanta in karate, dar asta este cea mai mica preocupare a sa. Sala de karate pentru copii aduce titluri nationale, pune la cale a treia etapa a proiectului „The 7 Magnificents” (cucerirea a 7 munti) si se distreaza facand ceea ce ii fac eu acum: ia interviuri la eroi. Insa Ovidiu nu este un erou, daca va cuceri K2-ul, cel mai greu munte din lume, va fi. Acum e doar un vagabond care nu cauta nimic, doar se bucura de viata.
R: Cum ai inceput povestea cu sportul?
O.J.: Eu am inceput sportul de performanta la 21 de ani, tarziu, foarte tarziu, inainte am mai facut ciclism, atletism, parapantism dar performanta am inceput-o tarziu. Foarte tarziu.
R: Cum ai descoperit karatele, de ce ai ales acest sport?
O.J.:Am ajuns la karate pentru a invata sa ma bat. Au fost conflicte inainte, dar din momentul in care am ajuns la sala, conflictele au disparut. Nu le provocam eu, dar imi placeau si foloseam situatia sa fie in avantajul meu si sa ma distrez putin. Cred ca orice baiat face asta, dar in momentul in care am ajuns in zona competitionala mi s-a parut mult mai interesant sa-mi masor fortele cu specialistii. Am inceput la Suceava, karate shotokan. Am inceput pentru autoaparare, la 21 de ani, dar descoperi imediat ca o sala de karate nu inseamna sa inveti sa te bati. La 23 de ani mi-am luat primul dan la Shotokan.
R:Ai o sala de karate pentru copii, cum si cand ai inceput proiectul asta?
O.J.: Cand am venit in Bucuresti, povestea cu sala a venit de la sine… nu mai stiu in ce an, eu cu cifrele nu prea… acum stiu ca fac 35 de ani ca se apropie ziua mea (radem). Cand am venit in Bucuresti m-a dat afara antrenorul, a interpretat el niste chestii cand am fost eu pe la federatie, o poveste dubioasa, si asa am vrut sa-mi fac clubul meu. Shotokan fac si cu copiii, sunt campion national la disciplina asta. Legat de performanta, eu am o teorie a mea, lumea ma ia in deradere, dar eu o sa incerc sa o aplic la sala mea. Pentru kata si kumite eu am doua strategii, una de manager si una de lider. Cei care fac kata au o gandire de manager iar cei din kumite de lider, unde iti asumi riscuri, improvizezi. Am facut experimente pentru acest stil de antrenament, am lucrat cu 3 copii doar pe aceste doua zone. Doi dintre ei au psihologie de manageri iar unul – la kumite – e cel mai bun din tara si il antrenez ca pe un lider. Il stimulez sa fie creativ, pentru ca asa e stilul lui. Dani (numele copilului) s-ar plictisi ingrozitor la kata, unde doar trebuie sa repeti. El are scheme inventate , care m-au surprins si pe mine, si pe care le-a aplicat in competitii si a castigat cu ele. Parerea mea este ca varianta asta e cea mai simpla si ai mult mai multe reusite. Lucrez simplu si am rezultate, avem atatea titluri nationale castigate. Ca sa inchei, iti spun ca eu ma adaptez pe caracterul copilului, daca se plictiseste repede, nu pot sa-l pun sa repete la nesfarsit kata, trebuie sa-l stimulez, sa-l las sa-si dezvolte personalitatea.
Nu cred in aikido, e cea mai proasta autoaparare
R: Revenind la inceputurile tale ca sportiv, ce ai descoperit ca inseamna karatele?
O.J.: Pe mine m-a atras partea cu sport de performanta si m-a ajutat foarte mult sa dezvolt unele calitati, gen perseverenta, concentrare. Porneam tot felul de proiecte dar ma plictiseam repede de ele. Le abandonam. Una dintre probele de kata te obliga sa repeti acelasi lucru pana cand il faci perfect si asta m-a ajutat foarte mult.
R: Se stie ca e foarte important in sportul de performanta sa te poti concentra, cum te ajuta karatele?
O.J.: Concentrarea nu vine natural insa exista tendinta de a mistifica concentrarea, meditatia si asta din cauza unor filme. Parerea mea e ca nivelul de concentrare nu difera de la un sport la altul. Sa luam un atlet care concureaza pe suta de metri, pai acolo concentrarea e si mai mare. Nu poti spune ca in karate e cea mai mare concentrare, in tot sportul de inalta performanta e o concentrare maxima.
In opinia mea – chiar lucrez la o prezentare acum si probabil o sa fie si o carte –pe proba de kata doar exersezi iar pe proba de kumite unde te lupti cu adversarul, faci ceea ce faci la scrima ca actiune, trebuie sa iei puncte. Din punct de vedere mental seamana cu sahul, trebuie sa anticipezi mutarea adversarului, sa gandesti inainte.
R: Cum ai invatat karate?
O.J.: Primii pasi i-am inceput la Suceava cu profesorul de acolo, dar am zburat si din sala aia si din sala de aici (Bucuresti – n.r.) si am inceput sa continui singur, de pe Youtube.
R: De ce ai zburat, ai caracter dificil?
O.J.: Nu, nu, nu. Sau probabil ca da (rade). Oficial a fost subminare de autoritate. N-am putut lucra cu ei, de exemplu la mine la sala ii invat pe elevi si ii incurajez sa antreneze si ei pe cei noi veniti. Nu m-ar deranja ca cineva sa incerce sa-si deschida sala lui, chiar i-as ajuta.
Am legaturi cu o scoala din Italia, multi campioni mondiali unde se lucreaza ca in orice sport, acolo e totul stiinta, nu e nimic mistificat. Luca Valdesi este multiplu campion mondial, de la el de pe Youtube am invatat kata, exersam in casa, mergeam la sala sa-l lucrez si tot asa. Anul trecut am decis ca am invatat destul de pe net, am mers direct la el unde am dat examen de 3 dani.
R: Ti-ai folosi cunostinte de karate intr-o situatie reala?
O.J.: Am avut multe situatii in care am fost provocat pana aproape de limita rabdarii, Romania e o tara in care ti se intampla asta, dar m-am gandit ca se poate intampla ceva naspa. Incerc sa evit astfel de momente. Dar artele martiale nu se aplica in viata reala, pana la urma cel care vrea sa te agreseze e mai bun decat tine, pentru ca el asta face, el e specialist sa se bata pe strada. Karatele inseamna un sport. Te ajuta ca reflexe, rapiditate, rezistenta fizica, dar nu faci arte martiale pe strada. Daca ma lupt cu doi adversari (pe strada), nu l-as lovi primul pe cel care ma ataca, ci pe celalalt, pentru ca asa le dau planul peste cap. Trebuie sa fii cat mai pervers, nu seamana deloc cu ceea ce insemna karate. Insa cea mai buna cale e sa eviti. Nu cred in aikido. E cea mai proasta autoaparare pentru ca pleaca de la o premiza gresita, aceea ca adversarul e mai slab ca tine. Astia de se bat pe strada, astia sunt clar mai buni ca tine, pentru ca ei asta fac.
Daca cadeam in crevasa, nu ne mai vedeam astazi
The 7 Magnificents
R: Ai cucerit Mont Blanc si Elbrus, urmeaza McKinley, Nuptse, Lhotse, Everest si K2…
O.J.: I-am cucerit pe timp de iarna. E foarte dificil pe timp de iarna, e altceva. Pe Mont Blanc n-aveam sustinere, am semnat pe riscul nostru, nu era drum batut pana sus, sunt multe crevase ascunse. Pe Elbrus la fel, iarna ne interesa.
R: Te pregatesti specific pentru ascensiunile montane?
O.J.: Eu lucrez la un proiect acum si testez noi metode de antrenament. Eu sunt pregatit din punct de vedere fizic, am o conditie foarte buna, pot spune ca e cea mai buna din viata mea de pana acum. Nu-mi trebuie un antrenament special inainte. Lucrez cu sportivii mei si le aplic si pe mine. Sunt preparator fizic pentru Claudiu David, cu el o sa merg si pe McKinley.
R: Urmeaza McKinley, 6194 metri, iar ceilalti munti vor fi si mai grei
O.J.: Da. E nevoie de antrenament pentru rezistenta. La mine functioneaza ce vad prin filme, vad o chestie si spun – vreau sa fac si eu asta. Asa a fost si cu masina, cu E34-ul meu, l-am vazut in cea mai tare secventa cu urmariri – filmul Ronin – si asa mi-am luat si eu masina asta. La fel am vazut un film despre K2, mi-a placut mult si filmul si ideea. Un munte de pe care jumatate nu se mai intorc si-am zis ca trebuie sa urc si eu pe el. La nivel de concentrare e foarte solicitant. Practic, tot programul meu „7 Magnifici” e o pregatire pentru K2. Everestul te ajuta la imagine, dar K2-ul e cel mai greu munte.
De exemplu McKinley are partea de ascensiune mai mare decat pe Everest. Diferenta de altitudine de la plecare pana in varf e mai mare, doar ca nu se ajunge la aceeasi inaltime.
R: Esti un sportiv de performanta insa trebuie sa gestionezi si adaptarea la altitudine. Cum functioneaza la tine asta?
O.J.: Se face la fata locului, eu asa prefer. Urc, ma adaptez, urc din nou. Pe Elbrus a fost parca o zi, doua si a treia zi am facut ascensiunea. Urma sa vina o furtuna si m-am grabit. Am urcat nepragatit, impreuna cu un partener. Am plecat noaptea din cort, nu dormisem cu o noapte inainte, ma durea capul ingrozitor, in noaptea aia a inceput furtuna, dar nu m-a speriat…trebuie sa fii lucid… am plecat pana pe varf, ametit, ne-am intors si la coborare cand am vazut corturile, se inopta, si in loc sa o luam spre tabara, am pierdut drumul si am intrat intr-o zona cu multe crevase. Partenerul meu a cazut, a ramas in coarda, l-am asigurat, dar eu nu puteam sa-l scot sub nicio forma. Am decis sa merg la o zona de camping, pe care o stiam, sa aduc ajutoare, insa panta era dificila si am cazut pe ghetar, am alunecat, mi-am pierdut pioletul, am ramas doar cu coltarii din picioare suspendat de marginea unei crevase.
Am vazut ca e gol sub mine, nu vedeam fundul. Cazut cu picioarele in jos si mainile agatat de margine, am inceput sa ma tarai usor pe spate, dar nu vedeam nimic, nu stiam unde sunt. Daca cadeam in crevasa, nu ne mai vedeam astazi. In cele din urma, am iesit si am decis sa ma culc, fara cort, fara nimic, doar cu echipamentul pe mine, aveam un echipament foarte bun.
R: Si colegul?
O.J.: El a ramas acolo, in crevasa, unde era stabilizat pe o margine, am ajuns a doua zi la el cu salvamontul si l-am scos.
R: Dar proiectul continua, vrei sa ajungi pe K2, insa pana atunci trebuie sa cuceresti alti munti mai mici. Urmatorul paz este McKinley, cum merg pregatirile, care este strategia?
O.J.: Strategia este sa avem o pregatire foarte buna, cred ca vom face ascensiunea in primavara, nu sunt insa foarte sigur ca se va intampla asta in 2014, sa vedem. Sa urci iarna pe McKinley e sinucidere curata, e un pic prea extrem pentru mine. Frate, eu vreau sa merg pe K2 si vreau sa merg pe niste munti grei, dar e foarte greu in Romania sa faci asta. Pana la McKinley ne asteapta o aventura de 3 luni, un proiect special de drumetie prin America de Nord. Va fi o excursie cu masina pana la ascensiune, punem la cale o poveste, impreuna cu Ruxandra Solovastru si Claudiu David. Facem antrenamentele impreuna, in plus eu am invatat din experientele anterioare si nu mai plec cu parteneri care nu-s alpinisti. Ei trebuie sa aiba controlul deplin asupra actiunilor lor. Sa nu fie dependenti de mine, pentru ca riscul e foarte mare si incarcatura mentala enorma. Pe Elbrus am avut foarte mult noroc, puteam sa mor, si spun asta pentru ca in mod normal un alpinist trebuie sa stie sa iasa singur din crevasa si partenerul meu de pe Elbrus n-a putut sa o faca, de oboseala, nu stiu de ce, tehnica o stia dar nu atat de temeinic.
Eu o sa iau doar deciziile strategice, o sa spun acum facem asta, dar ei trebuie sa fie alpinisti, nu doar eu. De exemplu, pe David l-am pregatit pe cel mai greu traseu montan din tara – Piatra Craiului. Am mers din prima acolo pentru ca stiu ca e pregatit din punct de vedere mental, are psihologie de sportiv de performanta si poate analiza riscurile. Cu doi catei dupa noi, n-a fost usor. A iesit o expeditie foarte dura dar cu multe lucruri de invatat. O sa ne caram foarte multa mancare, batoane, fructe uscate. Pentru McKinley o sa ne ingrasam pentru ca pierzi din greutate acolo. O sa punem masa musculara vreo 4 kg in plus si o sa venim cu 6 mai putin decat am plecat.
R: Cand estimezi ca vei ajunge sa escaladezi K2?
O.J: Nu stiu exact insa realist iti spun ca as vrea sa o fac la 40 si ceva de ani. Pana in 45 de ani. Pentru un munte de genul lui K2 ai nevoie de anduranta, de maturitate, mai putin de forma fizica pe care o am acum.
Elbrus e usor de urcat, dar tot proiectul K2 depinde de finantare, de o excursie cu masina, o poveste de calatorie care aduce mediatizare si ne ajuta la buget. Lumea nu cauta sa se uite cum e la minus 40 de grade, faptul ca o masina de 22 de ani a reusit sa urce 14 trecatori alpine cu rulota cu tot, asta a prins.
R: Alpinismul la nivelul asta inseamna riscuri mari. Exista posibilitatea sa nu va mai intoarceti, cum gestionezi relatia cu moartea?
O.J.: Prima data cand m-am gandit a fost cand am cazut pe Elbrus. Pana atunci nu m-am gandit, dar dupa…(tace). Fizic n-am fost provocat, n-am avut dureri, dar partea de provocare adevarat e partea de management a riscurilor. Pe Elbrus puteam sa mor pentru ca am intins coarda la maxim. Cea mai buna solutie era ca eu sa ma opresc cand a cazut partenerul meu si sa nu fac munca inutila de a cobori si de a urca a doua zi. Solutia era sa astept, tendinta mea e sa imping lucrurile la maxim. Cand m-am salvat n-a fost corect cum am reactionat – mi-am zis ca nu m-a facut muntele – dar mergand acasa si analizand mi-am dat seama de greseli.
Adevarul e ca inveti foarte mult din greseli, experienta unui nou munte nu poate fi decat pozitiva. Uite pe Mont Blanc, in saptamana in care am escaladat, au murit doua grupuri, pe trasee mai dificile, e adevarat, dar noi n-am avut probleme, pentru ca nu am riscat deloc.
R: Pe McKinley vei pleca cu un sportiv si cu o doamna care lucreaza intr-o corporatie…
O.J.: Da, dar e sportiva. A facut inot, imi e mie greu sa ma tin dupa ea. Ma gandesc la fatalitate, dar mie mi se pare mult mai periculos sa fac un drum de la Bucuresti la Suceava cu masina, pentru ca riscurile nu tin doar de mine. Depinzi si de ceilalti. Soseaua nu e libera, nu merg doar eu. Pe munte tine doar de tine, stii ca vine furtuna, te-ai oprit si continui dupa. Pe McKinley o sa stam o luna de zile, nu mai fac lucrurile in pripa ca pe Elbrus, nu ma mai grabesc. Cred ca aici e secretul. Sa ai rabdare.
Ruxandra e si prietena mea…riscul e dublu. Noi ne intelegem foarte bine, ne certam ca sa ne distram (rade). Testul pentru expeditia nord-americana, unde vom atinge si Cercul Polar, am facut-o in turul alpin al Europei. Am tras acolo, am impins lucrurile la maxim sa vad cum functioneaza lucrurile, dar a mers bine. E greu sa traiesti asa, in masina, si a fost un test bun.
Eu sustin expeditia ca lider, dar nu ca alpinist, e treaba lor (Claudiu David, Ruxandra – n.r.) sa se descurce. Prietena mea ma ajuta si partea de organizare, eu fac partea artistica, ca sa zic asa, sa filmez, sa fac poze, pentru a prezenta expeditia online. Ea stabileste traseul, face programul, se ocupa de chestiile astea pe care eu n-am timp sa le fac.
R: Nu e complicat sa mergi cu partenerul intr-o asemenea expeditie. In situatie de risc mortal pe cine ai salva? Primul ales…
O.J.: Daca voi fi nevoit sa aleg (rade). Evident ca incerc sa salvez pe toata lumea. I-as salva in ordinea in care in momentul respectiv eu as considera ca e mai indicat incat sa-l salvez si pe al doilea. As alege strategia cea mai buna, n-as gandi emotional.
R: Esti pregatit pentru nivelul asta emotional?
O.J.: Pentru a fi pregatit, trebuie sa n-ai emotii deloc. Fiecare persoana isi asuma treaba asta, daca tot a intrat in ea. Trebuie sa fii rational si sa gandesti extrem de limpede. Si eu daca sunt intr-o situatie limita, nu m-as gandi la mine direct, ci cumva sa fie OK si pentru ei sa intervina. Trebuie sa ai un set de reguli care sa fie foarte clare. Daca te lasi cuprins de emotie, intr-o situatie limita, nu e bine.
Cat despre mine, nu stiu daca sunt puternic emotional, nu ma vad asa. Eu iau deciziile in functie de emotie, sunt dependent de emotie, fac lucrurile care ma incita. Asa aleg eu iar dupa aia intervine procesul de logic. Pentru mine logica e ustensila cu care imi satisfac emotiile.
Daca cineva nu e pregatit si o sa incerce antrenamentele mele, o sa lesine repede
CROSS Training
R: Cate ore pe zi faci antrenament?
O.J.: Minim 2 ore pe zi. E greu de vorbit acum de nivel de performanta la mine, am reintrat in competitii anul trecut. Ca sa faci mare peformanta trebuie sa faci disciplina asta de la 4-5 ani. Am fost campion national, dar inalta performanta e sa fii campion mondial. Acum sunt legitimat la Dinamo si antrenorul meu e Manea Vasile. Acolo ma duc sa ma antrenez si sa fac partea de lupta.
R: Antrenamentul cum deruleaza?
O.J.: Am antrenamentul de karate, unde experimentez noi metode cu copii. Ma antrenez personal la Dinamo. Si mai am si antrenamentul de cross training, unde ma antrenez alaturi de Claudiu David. Un antrenament care cuprinde elemente din toate sporturile pe care le-am facut, dar am invatat tot timpul de la cei mai buni. Nu folosesc doar cartile, unele sunt vechi si sunt depasite si ma bazez pe lucrurile pe care le-am invatat de la profesionisti, preparatori fizici. De exemplu, nu dezvolt doar rezistenta sau doar forta. Folosesc elemente complexe. Gimnastica, scrima, handbal, karate etc, toate aranjate intr-o formula de antrenament care se schimba in permanenta. Acum fac cel mai avansat antrenament din toata viata mea.
R: La nivel de performanta, unii au mai mult talent, unii mai putin. Nu intotdeauna cei mai talentati ajung si cei mai buni. Cat conteaza in sport experienta si cat conteaza talentul? Cum antrenezi asta?
O.J.: Experienta e mai importanta decat talentul. Am vazut de foarte multe ori sportivi cu perseverenta invingand sportivi mult mai talentati. Dar la nivel foarte mare e nevoie si de foarte mult talent. Calitatile din zona de „manager” conteaza la fel de mult. Acestia ajung mult mai sus decat cei talentati. Sunt foarte multi sportivi care daca castiga un titlu nu mai raman interesati sa ramana campioni. Eu nu ma consider un campion, pentru ca o singura data imi ajunge, nu am tragerea de inima sa confirm. Cum antrenezi asta? Eu nu lucrez cu incepatori, te analizez psihologic, de la incalzire inca, sa vad cum te abordez din punct de vedere mental. Nici nu mai am rabdare sa fac asta, la sala imi pun sportivii avansati sa le arate incepatorilor primii pasi si merge treaba mult mai repede.
R: Insa faci antrenament specializat cu sportivi, esti preparator pentru ei, pana unde tragi de ei, care este limita la care te opresti?
Orice antrenament trebuie aplicat la sportiv si specificul sportului. Ca personal trainer eu asta fac, insa nu sunt de acord cu toate enciclopediile din domeniu si merg foarte mult pe concentrare. La David nu ma concetrez pe antrenamentul aerobic, pentru rezistenta in regim de efort, de anduranta, ci pe exercitii care tin de concentrarea mentala. Nu vreau sa se concetreze pe reactia lui fizica, care trebuie sa fie automata. Dar strategia e sa-l faci pe sportiv sa traga singur de el… Mi s-a intamplat si mie sa lesin la antrenamente. Daca cineva nu e pregatit si o sa incerce antrenamentele mele, o sa se intample destul de repede sa cada jos.
R: Iar personal cu tine, iti duci fizicul in „zona rosie”?
O.J.: Rezistenta aeroba n-a fost niciodata la mine ceva deosebit. In general cand ma antrenez pentru performanta nu merg in zona de rezistenta aeroba, la mine antrenamentele sunt in zona de anaerob. Desi pentru munte e indicat sa faci aerob. Dar mie imi place sa merg dincolo de nivelul ala, pana cand muschii nu ma mai asculta. Dar pentru performanta e nevoie sa te opresti la 99%, atunci trebuie sa te opresti si sa reiei.
R: Ce sfaturi poti da pentru alimentatie si recuperarea sportiva?
O.J.: Alimentatia? Mananc sanatos in general si per total mananc cam de toate, dar sanatos. N-am o alimentatie specifica. Eu in mod normal pana sa intru in pregatirea de performanta, mancam o data pe zi. Dorm bine, organismul s-a adaptat in timp la o masa pe zi. Totul a plecat din momentul in care am dorit sa slabesc. Acum mi-e greu sa mananc de doua ori pe zi, de cand fac antrenament.
Recunosc ca sunt gurmand, imi plac meniuri sofisticate, dar nu mananc porc, nici pui nu prea, in general doar peste. Ma simteam mult mai bine asa, dar din punct de vedere sportiv nu e in regula, nu se face cum fac eu. Mai folosesc suplimente de proteine ca inlocuitori de masa, pentru ca eu nu pot sa mananc mult, desi cand faci multe antrenamente pe zi, indicat e sa te alimentezi cum trebuie.
Recuperarea? Cand voi intra din nou in competitie voi ajunge si aici, acum din alimentatie imi fac recuperarea. Dupa antrenamentul dur fac dus rece-fierbinte (scotian –n.r.).
R: Si ce esti mai mult, un alpinist, un karatist sau un artist?
O.J.: Un vagabond. Chestia asta cu muntele (K2) e ceva egoist. Da, e frumos, prinzi o experienta, dar e vax pentru ceilalti. Poti sa vorbesti despre asta, sa-i inveti si pe ceilalti, insa pentru mine e mult mai important ce am facut cu sala de copii. Am copii cu care lucrez de 7 ani si mi-am pus amprenta pe dezvoltarea lor, asta conteaza cu adevarat. Sau proiectul cu documentarele despre eroi , care-mi poarta numele – Vagabond TV.
