Era o vara calduroasa si se purtau cheile la gat. Mi-aduc aminte ca si acum. Eu n-am purtat niciodata snurul ala negru in jurul gatului, pentru ca era precum esarfa de hipsteri de astazi. Purtam cheia ca un domn, in buzunar, si n-am pierdut niciodata nimic, doar femei.
Dar era bine. Mergeai pe mijlocul bulevardului linistit; de biciclisti trebuia sa te feresti, nu de masini. Trecea una la zece minute si ii auzeai motorul de la zece minute departare. Pe atunci nu se purtau castile cu muzica iar Daciile stateau mai mult in parcare, fierbeau in draci daca le porneai motorul.
Ca multi baieti de varsta aia, locuiam la bloc intr-un patrulater de beton care avea in mijlocul lui o casa. Nu stiu cum supravietuise socialismului multilateral dezvoltat, nu ma intrebati. Acolo a aparut ea, in vara aia torida, si m-a facut sa uit de toate dramele sentimentale din clasele primare. Le-am sters pe toate doar pentru ea.
Tin minte de parca ar fi fost ieri momentul in care a aparut. S-a strans multimea in jurul argintiului ei purtat cu mandrie pana la jambierele negre. Era atat de frumoasa, dar nu m-am putut uita la ea si de fel nu ma imbulzeam cu tot cartierul odata.
Ce poveste a mai fost. Se spune ca s-au daramat stalpi, s-au scos sipci din gard, numai sa intre frumusetea in curtea casei singuratice intre blocuri. Intotdeauna mi-au placut gagicile cu forme rubensiene, si ea avea. Recunosc ca la inceput m-am ferit de ea dar cu prima ocazie cand am prins-o in singuratate m-am dus sa o privesc in ochi. Mi-a raspuns cu un zambet superb si ne-am indragostit indata.
O visam noaptea, recunosc ca o mai visez si acum cateodata si n-am s-o uit niciodata. A fost vara noastra, eu aveam 9 ani, ea tot cam pe atat. Ma trezeam dimineata alergand catre ea sa o salut, iar in noptile cu stele imi placea sa ma las cuprins in bratele ei confortabile si sa-i mangai pielea fina. Si avea un miros ca de masina noua. Dar stiam ca toate acestea se vor termina si s-a terminat. Inca o inima pe care a infrant-o la viata ei, dar a fost bine. A disparut intr-o zi si dusa a fost, a fugit cu altcineva. N-avea sa fie niciodata a mea.
Toata lumea a plans dupa ea in patrulaterul de blocuri iar eu la scurt timp m-am mutat la casa, ca putini baieti de varsta mea . Cateodata parca o mai zaresc pe strada, dar nu mai e ea. Nu mai poate fi. Am regasit-o, dupa multi ani, intr-un „vers” de Bukowski: „A fost una dintre cele mai bune. Cand eram cu ea, auzeam apa, fluxul inainte si inapoi, si-mi dadeam drumul odata cu tot oceanul”.
O chema Mercedes 190 E, prima masina straina din viata mea. Si am revazut-o pe strada internetului
http://www.youtube.com/watch?v=ybNEtdDcFUI
