Pentru ca un sport cu motor să ajungă spectaculos atunci când este privit la TV din confortul canapelei, este nevoie de un dram de inconştienţă atât din partea celor care construiesc aceste maşini, dar mai ales din partea celor care le pilotează.
Campionatul Mondial de Raliuri este locul unde se întâlnesc cei mai buni constructori de maşini cu cei mai buni piloţi din lume. Varietatea suprafeţelor pe care se alerga şi pilotajul „în doi”, fac din WRC cel mai complex, mai periculos şi mai spectaculos sport cu motor.
Poate că este greu de imaginat, dar a fost o vreme când Campionatul Mondial de Raliuri nu exista, nu în formula pe care o vedem acum. În 1973, FIA organizează primul campionat sub acest nume, campionat care prinde la public şi devine repede unul dintre cele mai populare sporturi cu motor.
Istorie
Cu 20 de ani înainte ca FIA să decidă înfiinţarea WRC, în 1953, lua naştere Campionatul European de Raliuri (European Rally Championship – ERC), un nume care a reapărut în atenţia publicului iubitor de motorsport în 2013, cu ajutorul celor de la Eurosport, pentru a da o şansă de afirmare echipelor cu bugete mai mici.
Cu un sistem de punctare complicat şi o organizare prea puţin orientată care piloţi, acest campionat a intrat într-un con de umbră o dată cu lansarea WRC în 1973, însă nu şi-a întrerupt niciodată activitatea.
1973-1981: Anii de debut
World Rally Championship (WRC) ia naştere oficial în 1973, ca înlocuitor pentru Internaţional Championship for Manufacturers (IMC), un campionat destinat constructorilor ce a avut o viaţă foarte scurtă, din 1970 până în 1972.
Toţi marii constructori s-au aruncat în luptă încă de la început, dintre care amintim doar de Ford şi Alpine, însă cei mai “pregătiţi” au fost italienii de la Lancia, care au adus la start un model construit special pentru acest campionat: Lancia Stratos. Cu un motor V6 de 280 CP preluat de la Ferrari Dino montat central, tracţiune spate şi o masă proprie de doar 880 kg, modelul italian a fost de neînvins în ’74, ’75 şi ’76, avându-I la volan pe Sandro Munari şi Bjorn Waldegard.
Primul titlu din WRC revenea, în 1973, celor de la Alpine-Renault, fără a fi răsplătit şi efortul piloţilor, al căror campionat separat urma să debuteze abia în 1977.
1982-1986: Grupa B
FIA a reglementat utilizarea tracţiunii integrale în raliuri încă din anul 1979, însă cei mai mulţi constructori au considerat că nu vor avea nimic de câştigat, pentru că tehnologia era, la acea vreme, prea complexă.
Aceeaşi constructori şi-au schimbat părerea brusc în momentul în care Audi a început testele cu modelul quattro, iar în 1982, când FIA a introdus regulile pentru Grupa B, aproape toate maşinile foloseau tracţiunea integrală. Cu un plus de aderenţă venit aproape “peste noapte” şi un set de reguli ce nu prea limita puterea motoarelor, s-a ajuns foarte repede la performanţe pe care şi azi cu greu le accepţi că fiind reale, cum ar fi un demaraj 0-100 km/h în 2,3 secunde… pe macadam.
Primul titlu de campion la constructori a fost obţinut de Audi, maşina de la care a pornit toată acesta nebunie, cu Hannu Mikkola la volan, acelaşi pilor care a câştigat titlul de campion mondial în 1983. Cu titlul de la constructori în buzunar, Audi şi Michèle Mouton au luptat până în ultima clipă pentru titlul de campion la piloţi, însă Opelul Ascona 400 al lui Walter Röhrl a fost mai rapid.
În ’84, vine rândul lui Stig Blomqvist să-şi adjudece titlul suprem, tot la bordul unul Audi quattro, an în care constructorul german primeşte cel de-al doilea titlu de Campion Mondial la Constructori.
Următorii doi ani vor fi dominaţi de Timo Salonen şi Juha Kankkunen, amândoi la bordul unor maşini Peogeot 205 T16, cu care cuceresc şi titlul de campion la constructori. Însă lipsa unor reguli de siguranţă mai severe şi performanţele impresionante ale maşinilor, au reprezentat combinaţia fatală pentru trei spectatori din Raliul Portugaliei, când Fordul RS200 al lui Joaquim Santos a scăpat de sub control, rănind alţi 30 de spectatori.
Povestea Grupei B se termină brusc şi trist pe data de 2 mai 1986 în Turul Corsicii, când Henri Toivonen, la volanul unei maşini Lancia Delta S4 şi copilotul său, Joaquim Santos, au murit după ce maşina lor a căzut într-o râpă şi a luat foc. Maşinile de Grupa B au fost interzise în raliuri din anul următor şi astfel se încheie cea mai spectaculoasă perioadă din WRC.
1987-1996 Grupa A
Pentru a calma lucrurile, iar accidente ca cele din 1986 să nu mai aibe loc, FIA a introdus un nou set de reguli pentru maşinile din Campionatul Mondial de Raliuri, ce prevedea ca acestea să fie construite pe baza unor modele de producţie mare, nu limitate la 400 de exemplare ca până atunci. Şi uite aşa, au început să pară pe piaţă berline cu tracţiune integrală şi motoare turbo, “copii” ale celor care evoluau în WRC. Dacă eşti fan Lăncer EVO sau Subaru WRX, trebuie să ştii că aceste maşini există datorită regulamentului FIA din 1987, o categorie care a “prins” foarte bine la public atât în competiţii, cât şi pe stradă.
Cu imaginea bolizilor de Grupa B în memorie, noile maşini de Grupă A păreau nişte pisoiaşi inofensivi, însă a dat posibilitatea multor constructori să se extindă la nivel global. Lancia Delta Integrale reuşeşte să câştige trei titluri consecutive până în 1989, după care conducerea este preluată de către constructorii japonezi, Toyota în ’90, ’91, ’92, ’93 şi ’94, Subaru Inpreza 555 în 1995 cu Colin McRae la volan, iar în ’96 venea rândul lui Tommi Makinen cu al său Mitsubishi Lăncer Evolution III.i
1997-2010: World Rally Car
FIA schimbă, din nou, regulile în 1997, pentru a egala “forţele” în campionat şi a creşte spectacolul. Maşinile puteau avea tracţiune integrală, cutii de viteze secvenţiale şi turbocompresor, însă capacitatea motoarelor nu putea depăşi 2000 cmc, iar restrictoarele turbinelor limitau puterea la 300 CP, ca incidente de genul “Grupa B” să nu se mai repete.
Tommi Makinen reuşeşte să repete de trei ori la rând performanţa din ’96, obţinând în total patru titluri consecutive la piloţi. Anul 2000 îl aduce în postura de campion mondial pe Mărcuş Gronholm şi marchează revenirea constructorului francez Peugeot în WRC. Anul următor, francezii reuşesc să câştige doar titlul constructorilor, în fruntea clasamentului piloţilor urcând Richard Burns la volanul unui Subaru Impreza WRC. Gronholm îşi ia revanşa anul următor şi aduce ce-l de-a treilea titlu de campion la Peugeot.
Titlul de campion din 2003 îi revine norvegianului Peter Solberg, iar din 2004 până în 2010 competiţia este acaparată de Sebastien Loeb pe Citroen Xsara WRC, iar din 2008 pe C4 WRC. În acesta perioadă, în afară de Citroen, doar Ford a mai reuşit să obţină două victorii la constructori, în 2006 şi 2007. În 2010 FIA scade capacitatea cilindrică a motoarelor la 1,6 litri, ca în prezent, iar supremaţia lui Loeb continuă încă doi ani, reuşind inegalabila performanţă de nouă titluri consecutive de Campion Mondial.
