Adevarul e ca nu ni-i alegem noi, ci ei ne aleg pe noi. Si intotdeauna a fost asa. Prima intrebare pe care mi-am pus-o in momentul in care a inceput „Rush” (Rush: Rivalitate si Adrenalina) a fost cu cine as fi tinut, James Hunt sau Niki Lauda?
Cu cine as fi tinut acum, daca acum era 1976. Urmarind sezonul de Formula 1 din 1976, pentru ca filmul lui Ron Howard asta a dorit sa fie (un sezon, un titlu si mereu doi campioni) nu cred ca mai e decent sa alegi.
Rush este reconstituirea rivalitatii dintre dintre Niki Lauda si James Hunt din sezonul 1976 al Formulei 1. Daca vroiai o poveste pentru Hollywood, nu puteai alege mai bine. Doua caractere diferite, doi playboy – unul cu fetele, altul cu masinile -, doi piloti geniali, doua echipe – Ferrari si McLaren -, rasturnari de situatie, accidente spectaculoase, descalificari , schimbari de regulamente etc. Dar peste toate au domnit doi parteneri de dans care si-au pus pasii pe marginea existentei. Un lunatic, un dandy britanic interpretat spectaculos de Chris Hemsworth (Start Trek, The Avengers) si un austriac innebunit dupa disciplina si calculul stiintific, imbracat in haina genialului Daniel Brühl (Good bye Lenin, Inglourious Basterds ).
Problema mea cu Rush nu au fost actorii, care i-au imitat pana spre perfectiune pe cei doi campioni ai Formulei 1, ci cu regizorul Ron Howard. Daca Codul lui Da Vinci este de trista amintire, Frost/Nixon este o capodopera a unei confruntari disputate pe pista intelectului. Pe pista de Formula 1 e mai greu. Pelicula exceleaza cand vine vorba de imagine, de efecte speciale si de pe alocuri de felul in care a fost filmat, in ciuda excesului de „lens flare”-uri. Pentru imagine, Rush are sanse la un Oscar. Scenariul lui Peter Morgan este mult sub ceea ce pretinde amintirea realitatii. Jocul pentru victorie a ramas vecin cu dansul mortii in acel 1976 nebun al Marelui Circ, dar filmul va incasa tributul Hollywood-ului si va pleca din amintire, in viteza.
„Accept ca sunt 20% sanse sa mor, dar nici un procent mai mult”, spune Lauda. Hunt The Shunt are o legatura mult mai profunda cu pericolul: „Big Balls” si un zambet. Oamenii ca Niki Lauda te pot scoate din minti, dar ei inseamna progres. Vointa de a concura, de a domina marele adversar, orgoliul unui campion de Formula 1 se opreste doar in fata mortii. Lauda a fost un pilot modern, o extensie a volanului, etern profesionist, atent la detalii, un preparator de masina. Insa intr-un sport ca asta, in orice sport, cei ca James Hunt te fac cu adevarat sa visezi. Pur-sangele este Hunt, cel care vine, castiga, lasa zambetele in urma lui si pleaca la o alta petrecere, dupa care moare .
Oricat de diferiti, pe masura de egali au fost in acel 1976. Cat despre Rush, productia a urmat scenariul unei curse de Formula 1 si atat. Am vazut tachinarile conferintei de presa (cand cei doi s-au infruntat in Formula 3), a urmat intrarea in Formula 1 (un fel de antrenamente libere), continua cu inceputul sezonului 1976 (startul in cursa), avem intrarile la boxe (pauzele celor doi protogonisti ai sezonului), rasturnarile de situatie (descalificarea lui Hunt, accidentul lui Lauda) si cursa finala (finish-ul) care stabileste campionul mondial, terminata cu abandonul favoritului si victoria celui aflat in cursa de recuperare.
Chiar si prezenta personajelor feminine – Ana Maria Lara si Olivia Wilde – sunt tipice Marelui Circ vazut la televizor. Sotia lui Hunt este exponata stirilor mondene legate de Formula 1, romanca Lara pare sa fie eterna prezenta feminina din paddock. Rush sangereaza la capitolul personaje femine, extrem de sterse in comparatie cu cei doi semi-zei interpretati de Chris Hemsworth si Daniel Brühl. Daca James Hunt s-a impus in viata reala, in film victoria pare sa-i revina lui Lauda, gratie interpretarii de-a dreptul chirurgicale din dreptul lui Daniel Bruhl.
