Are o veche vorba romanul – „Ca la noi, la nimenea”. Am trecut peste o sarbatoare, prima in topul crestinatatii, mai curati la trup si la suflet. Din pacate, mai putin curati la minte.
Nu vreau sa vorbesc prea mult despre sarbatoarea religioasa, ci sa punctez cum un astfel de eveniment puternic imprimat in mentalul colectiv ne afecteaza noua, romanilor, comportamentul si judecata. Si voi vorbi scurt despre traficul, in special cel bucurestean.
Inca din ziua de joi, si mai cu precadere de vineri, cand suflul crestin devine si mai puternic, traficul incepe sa se civilizeze in Bucuresti. Claxoanele sa imputineaza si sunt auzite doar daca este strict necesar, schimbarile de banda se fac regulamentar, cu semnalizare, culoarea semaforului parca devine sfanta. Cel mai mult impresioneaza cum se abtin soferii stresati ai Bucurestiului sa mai injure, gandindu-se la apropierea unei zile cu adevarat luminoase. Ce sens mai are sa “bagi”, sa “scoti” s-au sa-i aduci omului aminte de mama sa. Si toate acestea indiferent de cum conduce aproapele, indiferent de cat de grabiti suntem sau sunt ceilalti. Doar ca minunea tine trei zile.
Strazile goale ale Bucurestiului in zilele de Paste parca anunta linistea dinaintea furtunii. Saptamana patimilor vine dupa ziua luminii. Un simplu drum catre usa unei institutii nu ne poate schimba. Luam lumina, ne curatam sufleteste si ce facem, ne apucam din nou de ceea ce suntem buni?
E grav ca nu constientizam ca simplul gest simbolic al purificarii nu ne da dreptul sa revenim in pacat. E grav ca nu ne desteptam. Astazi, la o saptamana distanta, traim o adevarata saptamana a patimilor, caci totul s-a intors la normal in traficul bucurestean. Si normalul e anormal la noi.
